Signa. Unde se ascunde teatrul azi – Proiectul SEAS Black/North Sea 2008
by Iulia Popovici
Ca şi The Ruby Town Oracle, The Black Sea Oracle/Oracolul de la Marea Neagră are ca pretext povestea Marthei Rubin, o prezicătoare cu reputaţie incertă care traversa bîlciurile Europei la începutul secolului XX, crescută într-un circ şi dispărută misterios, în 1913, la Constanţa. Legenda spune că de atunci încolo ea a tot reapărut în diferite colţuri ale continentului, iar urmaşii săi (a dat naştere la 17 copii, inclusiv o pereche de siamezi) au alcătuit o societate purtîndu-i numele, încercînd să-i înţeleagă dispariţia şi prezicerile. Oracolul… exploatează schema unui joc video (un quest) cu niveluri succesive, a cărui miză e “regăsirea” spiritului Marthei Rubin. O zeiţă, un game master şi o game mistress (în fapt, o drag queen, un travestit) şi servitorii lor (una din funcţiile lor constînd în a traduce continuu ceea ce se spune, din engleză în limba ţării gazdă, de data asta rusa) conduc un ritual al atribuirii identităţilor (decise de combinaţia sorţilor a patru rulete) celor patru “jucători” (doi bărbaţi, două femei), care şi-au pierdut propria personalitate şi preiau aleatoriu roluri de prostituată, virgină, soldat, marinar, animal etc., în anumite structuri situaţionale care dau naştere unor improvizaţii teatrale, cu o dramaturgie ireproşabilă (în cel din urmă “joc”, pe cînd fumul de ţigară făcea aerul irespirabil, iar votca băută şi oboseala dăduseră deja iama prin imaginaţia tuturor, situaţia “fecioară – doi marinari – dragoste” a alunecat instantaneu într-un remake de A douăsprezecea noapte, cu Viola şi naufragiul ei…). Spectatorii pot vorbi cu jucătorii şi-i pot pune întrebări zeiţei sau pot paria (în indiferent ce monedă sau cu obiecte ciudate) pe unul sau altul dintre participanţii la ruleta identităţilor.
La Odessa, The Black Sea Oracle s-a jucat timp de (peste) 57 de ore (ar fi trebuit să se încheie la “ora diavolului”, miezul nopţii, dar la 1 trecute şi, el continua încă…), ocupînd jumătate din etajul 2 spre 3 al Hotelului Passage – faimos în oraş, plasat în inima centrului istoric şi turistic, în fapt o combinaţie năucitoare de stabiliment pentru odihna sindicaliştilor, komunalkă şi măreţie imperială, fără apă caldă -, ceea ce (efect urmărit de Signa) dădea spaţiului un aer de atemporalitate, de limbo în care ceasurile s-au oprit undeva, oriunde, între 1900 şi 1940, cu muzică la pick-up din aceeaşi epocă şi un decor compozit, uşor kitsch, de obiecte vechi părînd să fi supravieţuit unor succesive morţi ale proprietarilor (e aici o adevărată obsesie a detaliului scenografic, de la agrafa cu pietre de sticlă din peruca purtată de game mistress la rochia ei/lui de voal rupt, rest de recuzită cinematografică din vremea Crucişătorului Potemkin, şi de la lumînările parfumate din dormitorul zeiţei la cănile, paharele şi scrumierele desperecheate şi ciobite, de peste tot). Un soi de Bleak House. Ce face Signa e să instituie o realitate paralelă, a cărei singură legătură cu lumea de afară sînt spectatorii, o realitate ficţională într-o relaţie provocatoare cu cea exterioară şi care amestecă elementele dragi culturii pop (melodrama, kitsch-ul, glamour-ul, vodevilul, filmele horror de serie B) cu o specie de sinistru, de autenticism sumbru şi fără speranţă. De data asta, “expediţia” de reconstituire performativă a lui Sorensen şi Köstler se desfăşura direct prin meandrele noţiunii de identitate şi structurilor constitutive ale acestei identităţi, altă dată, cu aceleaşi instrumente ale instalaţiei teatrale, poate chestiona relaţiile de putere, mecanismele dorinţei, dînd ocol aceleiaşi problematici identitare a raportului “adevăr” – ficţiune. De fiecare dată, “lovind” drept în moalele percepţiei sociale şi personale a celui care priveşte/participă.
În cîte spectacole interactive aşa cum ştim noi ar reuşi o artistă suedeză vorbitoare de engleză să facă 20 de ucraineni să cînte a capella, într-o singură voce, trei strofe întregi din Katiuşa, pur şi simplu spunînd că vrea să audă cum sună în ruseşte?